Puterea vindecătoare a poveștilor și metaforelor
Folosirea poveștilor și metaforelor cu scopul de a educa, a transmite valori și a împărtăși lecții importante ale vieții este un fenomen vechi de când lumea. Cu mult înainte ca strămoșii noștri să înceapă să picteze pe pereții peșterilor, bătrânii au transmis povești oamenilor mai tineri. Prin povești, modelau ideile, credințele, moralitatea și comportamentul unei întregi culturi, generație după generație. A spune povești copiilor e un lucru la fel de vechi și înrădăcinat ca și istoria comunicării însăși.
Utilizarea poveștilor și metaforelor ca metodă terapeutică a fost confirmată de la începutul secolului XX. Similar principiilor teoretice ale terapiei prin joc, poveștile pot comunica copilului acceptarea de sine, pot facilita exprimarea emoțiilor relevante și contribuie la dezvoltarea unei relații terapeutice. Nancy Davis, psiholog clinician și scriitoare de povești cu rol vindecător, subliniază că folosirea metaforelor și poveștilor este o formă deosebit de utilă de terapie cu copiii, deoarece poveștile sunt deja o „… parte normală și interesantă a vieții unui copil”.
Procesul de selectare a poveștilor terapeutice adecvate implică găsirea celor care reflectă cu acuratețe identitatea copilului și situațiile problematice cu care se confruntă și care au ca rezultat modelarea comportamentelor și dezvoltarea abilităților dorite – încredere în sine, diminuarea anxietății, abilități de rezolvare a problemelor, comportamente adaptative, independență și putere, abilități interpersonale, inteligență emoțională.
Prin povești, copiii află despre alții care au depășit probleme similare cu ale lor, putând aplica cele învățate în propriile lor situații din viața reală. Citind despre alte persoane asemănătoare, copiii s-ar putea să nu se simtă atât de singuri sau diferiți. Copiii se identifică cu personajele din poveste, pătrund în lumea lor interioară și își dezvăluie propriile amintiri și sentimente dureroase, ca apoi să le integreze diferit sau să caute soluții la problemele lor. Poveștile pregătesc scena și îl direcționează pe copil spre schimbare și modelarea comportamentelor.
Metaforele și poveștile – de ce sunt un instrument vindecător atât de puternic
– Angajează emisfera dreaptă a creierului – partea creativă a minții noastre, au capacitatea de a activa amintirile senzoriale, de a declanșa emoții puternice nerezolvate și de a crea momente „aha”, revelații care conduc către o restructurare cognitivă și evoluție emoțională;
– Oferă o distanțare de propriile „răni”, care ar putea fi mai ușor de trăit de către copil decât cele legate direct de viața lui;
– Oferă claritate asupra unei probleme care era până atunci greu de înțeles;
– Scurtrcircuitează rezistența la schimbare, deoarece poveștile sunt o invitație pe un tărâm special, în care ascultătorii intră ca într-o transă, iar resursele de vindecare ale inconștientului sunt stimulate.
În folosirea poveștilor și metaforelor, există trei etape ale procesului de dezvoltare personală și vindecare:
Etapa de identificare și proiecție. În acest moment, asemănările dintre copil și personajul principal sunt evidente și copilul se identifică cu nevoile, dorințe și frustrările acestuia;
Etapa de catharsis în care copilul experimentează o eliberare emoțională a sentimentelor care pot fi exprimate fie verbal, fie nonverbal;
Etapa de integrare în care copilul se recunoaște pe sine și pe alte persoane semnificative în personajele poveștii.
De ce ținem cont atunci când utilizăm metaforele și poveștilor cu scop vindecător
– Selectarea sau crearea unei povești care să se potrivească problematicii copilului și trăsăturilor sale (atitudini, credințe, sentimente sau comportamente) ;
– Povestea ar trebui să permită personajului să rezolve problemele cu care se confruntă și să atingă obiectivul dorit;
– Adaptarea poveștii sau metaforei folosite la nivelul de dezvoltare și înțelegere a copilului;
– Adaptarea vocii și a intonației la stilul poveștii pentru a ne asigura că este potrivită contextului, emoției, personajului, rezultatului dorit și ascultătorului;
– După citire, se observă reacțiile spontane ale copilului – gesturi, verbalizări, înainte de a oferi o interpretare sau de a stimula gândirea copilului;
– Dacă se ivește ocazia, copilul este ajutat să lege povestea cu experiență sa de viață, percepțiile sau sentimentele sale;
– Punerea de întrebări pentru a clarifica percepțiile copilului: „De ce crezi că s-a întâmplat asta?”, „Ce sfaturi ai pentru personaj?”, „Tu ce ai fi făcut în locul lui„ sau „Ce crezi că a condus la acest rezultat?” ;
– Colaborarea cu copilul pentru introducerea unor activități pe care copilul le va realiza acasă pentru a pune în practică cele învățate.
